Asta am vrut? Nici nu m-am gândit vreodată. Dar am lucrat pentru că asta îmi aducea bani și-mi permitea să trăiesc eu și familia mea. Un lucru greu, dar destoinic. Mi-a plăcut. Lucram noaptea. 14 bolnavi în secție, care mă așteptau în fiece seară să le vorbesc, să îi ajut, să-i mângâi cu o vorbă bună, cu o atingere pe frunte. Să nu le fie frică să plece singuri… Atitudinea unui lucrător medical față de un bolnav poate fi ultima impresie lăsată unui om despre oameni.

Cu anii dai la o parte tot ce-ți încurcă să fii fercit. Și dacă o femeie este fericită, ea este frumoasă. Eu nu am nevoie de haine, de încălțăminte, poșete, blănuri sau aur. Am nevoie de oameni frumoși și simpli. Am nevoie să ajut animalele, să am câini în casă, pisici. Ei mă fac fericită. Cu ei am inspirație. Eu pictez, iar pisica cea albă s-a cuibărit lângă mine. Elly, cățeaua, doarme pe canapea, dar din când în când deschide ochii și privește, nu cumva să ies din atelier și să o las singură. Garry, cățelul roșcat, a pus capul pe spatele lui Frosi, motanul cel alb, și doarme dus. Ce mai poți vrea de la viață? Mă trezesc odată cu primele raze și ies la plimbare cu doi câini superbi.

Cu cât mai multă dragoste – cu atât mai multe cărți scrise cu dragoste. Nu pot termina romanele cu tristețe. Trebuie să fie o lumină care ne-ar arăta că totul va fi bine, că viața e frumoasă. Pictez, apoi brodez, apoi scriu, când termin un roman, parcă se rupe ceva acolo, în suflet, el râmâne cumva pustiu, atunci mă apuc să împrăștii culori pe pânză, le adun cu cuțitul și le transform în flori. Uneori mi-e dor de versuri și încerc să le înșir pe hârtie. Iar cineva din superbii mei prieteni le cântă, fie Valy Boghian, fie Tatiana Turtureanu.

Cartea mea „UN CAFÉ ET UN BRIN DE CAUSETTE” este despre soarta unei femei care a trecut prin multe dificultăți, despre dragoste și război. În orice roman eu ating subiectul războiului: fie Cel De-al Doilea Război Mondial, fie războiul din Afganistan sau, de multe ori, războiul din Transnistria. Despre femeile care au trecut prin război cu demnitate. Demnitatea e ceva foarte important pentru mine. Pentru că așa m-au învățat părinții. Nu este prima mea carte în limba franceză, sper că nici ultima. Aștept să-mi sosească cărțile cu povești pentru copii, apoi și o carte cu versuri în franceză.

Și dacă tot am pomenit despre femei, a fi femeie nu ne neapărat înseamnă a fi frumoasă după standardele impuse de cineva. Respect mult acele femei care reușesc că meargă pe pantofi cu toc, să aibă o siluetă de milioane, să poarte bijuterii. Eu pot fi frumoasă de două – trei ori pe an, în rest este istovitor și foarte greu să te ții de siluetă, să ai grijă de riduri, să poți merge pe tocuri.

În tinerețe aveam un scop: să-mi cresc destoinic copii. Să le dau carte și susținere în toate. Aveam și un exemplu – părinții mei, care au crescut patru fete. Ei ne-au îndrumat spre universități și ne-au ajutat să creștem copiii. Când ai copii, nu te gândești la greutăți, treci peste toate de dragul lor. Dar și acum, când sunt în vârstă, am și eu un sprijin, și speranța e încă vie – nu degeaba am trecut prin câmpul cu spini: acum în curtea casei mele cresc trandafiri.
În prezent am același scop: să fiu fericită și sănătoasă. Să scriu un roman despre omenie. Să pictez ceva frumos. Să brodez în panglică și perle. Să mai salvez un câine sau o pisică. Să ajut oamenii bolnavi de cancer. Să mă bucur de soare, de rouă, de mirosul liliacului. E simplă aritmetica mea.

Preluat din interviul cu Daniela Borodachi