Toate cărțile le încep gândindu-le prealabil câteva luni, uneori și ani, îmi scriu
pe foi replici care apar în gând, adun cuvinte care pot să-mi prindă bine la lucrarea
anume și nu la alta. Nu aștept să-mi dirijeze condeiul Dumnezeu sau Muza. Nu-mi
permit acest lux. Eu pur și simplu muncesc, scriu, rescriu, țin lucrarea ca pe un vin
sau cașcaval la păstrare pentru maturizare, revin la ea peste șase-douăsprezece luni
și atunci îi văd locurile slabe, comune, goale și o redactez.

Nu știu care altă mască narativă aș mai fi putut alege în afară de câini la ziua de
azi, când nu mai avem prin orașe nici cai, nici măgari și nici alte animale. Câinele,
ca limbile lui Esop, versus omul, este cel mai diversificat personaj. Există de rasă,
cu statut de „nobil”, dar nu totdeauna nobili, și sunt maidanezi, căței de curte,
crescuți pe ulițe ca în sălbătăcie, deseori suferind de cruzimea umană, lipsuri,
intemperii, totodată strada și efortul pentru supraviețuire îi face de multe ori mai
inteligenți decât acei rasați.

În ecranizarea artistică Mimino în elicopter a fost
filmat un cățel vagabond numit de cineaști Zarbazan, ceilalți pretendenți n-au făcut
față. În filmul Inimă de câine, rolul lui Șarik a fost câștigat de un cățel de curte din
custodia poliției, căruia dacă îi spuneai să aștepte să treacă soldații, după care să
traverseze drumul și să se oprească lângă ușa blocului, el îndeplinea comanda din
prima. Majoritatea dintre noi am avut acasă câini legați lângă cușcă, nu totdeauna
îngrijiți corespunzător, eu i-am mai studiat pe acei de la tomberoane din curte și pe
acei care au păzit vreun șantier al blocului locativ, după care locatarii i-au fugărit
din curte și chiar i-au otrăvit, să nu se bată cu patrupezii lor rasați, de regulă
fricoși, leneși și crescuți în puf. Dacă aceste animale din stradă ar putea vorbi ori
scrie, ele ne-ar relata multe mârșăvii umane.

Un moment real este toată activitatea noastră politică pe care nicidecum n-o
putem scoate din specificul nostru: călcatul prin străchini. Dar personaj real este
Matilda, căreia un individ i-a omorât cățelușii și ea ori de câte ori îl adulmeca, se
repezea să-l muște. Ea păzea curtea unei organizații de transport auto la Ciocana și
angajații cunoșteau acest caz. Devenise o legendă și toți, inclusiv locatarii vecini, o
înțelegeau și o admirau.

De fapt, Griv este unicul personaj care și-a atins scopul. Să ne amintim că el,
împreună cu Bobby, visau să devină liberi ca lupii, să trăiască din vânat, nu din
deșeurile din tomberoane sau resturile oferite de stăpâni, fie și în viața pastorală,
romanizată de doine și balade. (În cărțile scriitorilor europeni erau venerați
cavalerii, în spațiul românesc – ciobanii.) În final, urmașii lui au fost prinși
vânând, nu păzind stâna stăpânilor pentru un ciolan primit de la stăpân. Urmașii lui
Bobby vor deveni o rasă respectabilă de ciobănesc-românesc, dar liberi nu vor fi
niciodată.

Matilda este un personaj adunat din două prototipuri, primul este câine, la care
m-am referit mai sus și altul om real, dar care a devenit pe parcurs, pe bune, un
personaj mitic. Cred că nu-i dificil de descifrat cine este acest personaj, totuși, în
realitate personajele din orice mit sunt mult mai umane prin neajunsurile sale
firești, prin sentimentele sale și prin greșelile comise, căci, să greșești e omenește,
dacă îți recunoști pașii neinspirați și nu mai promovezi ticăloșii și fariseii pentru că
vorbesc frumos și arată ca niște curteni rasați.

Găinarul nu mai poate să se schimbe. E un nonsens. Cățelușul cu părul creț fură
zeci de ani rața din coteț și nimeni n-a încercat să-l reeducă. E un personaj
generalizat care simbolizează firea noastră de băștinași crescuți din generație în
generație cu statut de iobagi dependenți de boier, colhoznici dependenți de leafa
dată cu țârâita de stat și partid, așa că furatul raței din coteț a fost o necesitate
pentru a supraviețui, numai că atunci când am devenit liberi, ne-am trezit că nu
cunoaștem alt gen de vânat decât șterpelirea păsării din coștereața statului.

Am identificat și vinovații de eșecurile economice ale țării noastre: transnistrenii,
agrarienii, Voronin, Dodon, Plahotniuc – dar parcă putea Plahotniuc să acapareze,
să zicem, Germania, Norvegia sau Suedia? Paradoxul e că noi ne-am supărat pe
Plahotniuc nu pentru că e hoț, ci pentru că a furat tot cotețul, pe când noi înșine n-
am avut nici curajul, nici ingeniozitatea să furăm ca el.

Adică, ne-am supărat din invidie, nu pentru că ne-am schimbat. Schimbarea spre civilizație se produce treptat, prin selecție naturală, prin școală, zeci de ani, poate începând cu a treia generație pornită de la foștii nevolnici care se închinau stăpânului și soarelui.

Nu prin cumetrism, relații, servilism și sloganul: „fură, dar ne dă și nouă”.
Cunoașterea limbii de stat nu ne face mai civilizați, prin urmare, găinarul este și
azi la putere, fie mai cult, cu facultate mai românească, dar tot cu năravuri de
borfaș, atâta doar că aspirațiile lui au fost puse nițel mai sub control.

Chupacabra are un prototip real, nu cred că acel care a citit cartea nu l-a
recunoscut. În țara noastră nu există pedeapsa capitală, și de ce eu trebuie să
promovez omuciderea?

Orice criminal trebuie izolat, pedepsit, poate chiar tratat
într-un spital de psihiatrie, nu neapărat de pus pe scaunul electric. Unui avar
urmează să-i demonstrăm că din pușcărie n-are să poată să se folosească la justa
valoare de prada pe care ai capturat-o, aidoma unui condamnat trimis pe o insulă
izolată unde îi lași și aurul pe care l-a furat acesta, să cumpere de la palmieri nuci
de cocos și de la Poseidon pește.

Sute de ani violența a servit o metodă de educație. Inclusiv în familii. La ziua
de azi există modalități mult mai eficiente și mai civilizate de a reseta societatea. E
mai rău când nu ai ce reseta, căci în locul acelora detronați vin alții cu nimic mai
valoroși. Drept pildă poate fi și cazul cu justiția la noi în țară, cu mici excepții.
Aceste state devin o pradă ușoară a altor state, mai puternice și dictatoriale. În
cazul nostru Federația Rusă. Așadar, generațiile trebuie educate prin școli și
facultăți printr-un program special alcătuit pentru sănătatea noastră canceroasă.

Nu trebuie să copiem orbește programele României sau Uniunii Europene. Trebuie să
pornim de la starea noastră de sănătate și să ne prescriem tratamentul necesar
diagnosticului nostru real, fără abureli și înfloriri.


Victorie curată? Credeam că este evidentă la sfârșitul nuvelei: haitele de câini
perfizi au fost învinse, nu și izolate prin adăposturi de patrupezi cu excepția lui
Chupacabra. Statul a fost eliberat de captivitatea politicienilor corupți, a fost adusă
în capul mesei democrația... bla, bla, bla. În realitate de multe ori democrații noștri
iluștri sunt foștii slujitori ai lui Chupacabra. La fel cum după ’89 încoace
majoritatea comuniștilor au început să creadă al naibii în Dumnezeu și să se
justifice că au fost mințiți în privința fraților de peste Prut. N-au știut, sărmanii, că
și dincolo de Prut exista Moldova. Iar noi ne prefacem că-i credem. Ce mai,
găinarul de altădată a devenit vegetarian! Sau și mai și, chiar îi justificăm: păi, așa
au fost vremurile! Pe când ei, foștii ateiști conformiști, erau foarte talentați. Și le
instalăm busturi trubadurilor regimului de ocupație... cu speranța că posteritatea ne
va ierta fariseismul și servilismul față de stăpân...

Certitudinea ar fi fost oportună dacă Moldova se unea cu România ori dacă
intram în UE, sau măcar dezvoltam o economie a țării care ne-ar scoate din
sărăcie. Dar nu avem în palmares nimic din toate acestea. Și, pentru a nu inspira
nota de pesimism cititorului, recurgem la genul povestii: Făt-Frumos s-a însurat cu
Ileana-Cosânzeana și au trăit mulți ani fericiți. Poate că trăiesc și azi, dacă n-ar fi
murit.

Lupii n-au strigat pur și simplu „Griv”, ei au confirmat presupunerea lui Bobby
precum că pe tatăl lor, într-adevăr, îl cheamă Griv, doar că în viziunea
progeniturilor cu blană sură tatăl lor e lup adevărat, nu-i câine.

După dispariția liderilor, a rămas Matilda, curajoasă, intransigentă, bine
determinată, dar însoțită de o sumedenie de hăitași, nu și vânători. Prin vânători
am în vedere specialiști tehnocrați care pot să redreseze economia țării, să aducă
valută, nu pomeni sau credite. În afară de faptul că am întors oiștea spre aderarea
la UE, nu s-a schimbat nimic. Aproape nimic. Și acest fapt este unul
demoralizator.

Nu-mi mai amintesc să fi avut dificultăți cu vreun personaj. E un gen de satiră
teatralizată care mi s-a dat ușor, poate la fel de ușor cum lui Bulgakov nuvela
Inimă de câine, pe care autorul a scris-o în vreo trei luni. De prea mult timp
urmăresc incompetența, falsul și aparențele politicienilor noștri, din punctul de
vedere radiografic al absolventului Universității Tehnice.

Și te asigur, că multe „probleme” eu le-aș fi rezolvat fără să mă tânguiesc la infinit și să caut vinovații,pe altele le-aș preveni. Dar, vorba clasicului: „Alte măști, aceeași piesă.” De aceea nu-i de mirare că, la fel ca profesorului Preobrajenski, nu-mi place „proletariatul”
(chiar dacă a încălțat galoșii aristocraților), nu accept lozinca tâmpiților „Долой
разруху!”, nu accept să citesc ziarele propagandistice ale partidelor, toate de genul
gazetei ”ПРАВДА” disprețuită de același Preobrajenski, și multe altele. Și, la fel
ca profesorul bulgakovian nu cred că pentru a face ordine într-un bloc de locuit
trebuie să cânți cântece patriotice, asemenea lui Șvonder împreună cu membrii
consiliului administrativ, în timp ce afară n-are cine împrăștia niște sare peste
gheața din curte.

Ce ține de revederea lucrării, nu mai revin la ea nici peste zece, nici peste cinci
ani, dacă am să-i trăiesc. În primul rând, am alte proiecte, în al doilea – n-am ce
schimba și nu cred că o să am argumente concludente chiar și peste un deceniu.
Poate aș adăuga un capitol cu niște mondene ca Daisy care știu multe, și-au asumat
statut de aristocrate, discută la infinit despre nimicuri și dau nu se știe cui sfaturi
de-un diletantism astronomic cum ar trebui de făcut să fie mai bine, dar singure nu
ridică un pai.

Cineva a murdărit întâmplător oglinda dintr-un lift al blocului nostru,
altcineva (sau chiar tot acela?) a postat poza oglinzii mânjite în grupul blocului de
pe rețelele de socializare, după care femeile noastre au discutat vreo două ore
despre nesimțitul care a pătat cu iaurt oglinda și măsurile necesare de luat,
inclusiv, montarea unei camere în lift de la sistemul de supraveghere video. Și
poate că ar mai fi discutat vreo două ore, dar s-a dus soția c-un burete și a lichidat
în câteva secunde obiectul disputelor aprinse.