Mintea satului cea de pe urmă

nteresantă este perspectiva narativă. Acești ochi supradimensionați și atoatevăzători ai Zinicăi Pastică. Mereu lucid și coerent în judecăți, personajul reprezintă un fel de supraconștiință a satului, „mintea cea de pe urmă” a unei colectivități rătăcite în pustiu. Zina nu e nici intelectual cu prea multă carte, nici individ ignorant, nu e vreun trimis misionar sau spirit justițiar, dar are destulă înțelepciune sănătoasă ca să distingă strâmbătățile lumii în mijlocul căreia s-a născut și s-a format. Le vede cu inocență de elevă, le evidențiază cu înțelepciune de adult, întotdeauna cu iubire, spre învățătura și îndreptarea morală celor din preajmă. Dar satul întârzie să se vindece. Autoizolați într-o lume închisă în suferință, resemnare și alcool, merejenenii Olgăi Căpățână nu-și ridică capetele. Cei, puțini la număr, cărora li se revelează adevărul sunt trași înapoi de un rău colectiv ca în parabola despre cazanele pline cu smoală pedepsind diferite etnii

din infern. Un univers devorator, cu un singur centru spiritual, cu un Dumnezeu numai al lor, merejenean și el, care nu e altceva decât vocea satului, mai exact bârfele lui malițioase. Bătrâni și tineri, fiice și nepoți, țărani înstăriți și indivizi piperniciți, săteni școliți și ignoranți – cu toții urmează prescriptele nescrise ale acestui îndreptar de plumb, ce îi trage implacabil în jos, conservându-i în tragedie. Satul „își ciulește urechile”, „pune mâinile streașină la ochi, ca nu cumva să-i scape ceva”, ajută și distruge, provoacă și este mereu în așteptarea victimelor sale în care să-și înfigă colții. Sătenii fie se conformează, se apleacă, suportă cu stoicism indicațiile, fie se revoltă, evadează, intervin cu amendamente, niciunul însă nu poate pleca definitiv din acest univers damnat. Satul atrage ca un pol magnetic, creează dependență. Lipsite de liberularbitru, sătenii sunt în viață dominați de nervii și de sângele lor la fel ca personajele naturaliste ale lui Zola. Universul romanului este populat de tarați, alcoolici, criminali sau de alte personaje formate într-un mediu social alterat. Profa Elena Ivanovna își varsă amarul existenței sale nereușite la clasă, antipedagogia ei implantând în capul micilor merejeneni convingerea că nefericirea constituie singurul lor mod de a trăi. Din școala ei elevii intră în viață cu sticla de alcool în mână, băutura fiindu-le pâinea cea de toate zilele. Satul devine scena unor năluci amețite, orbecăind în noaptea rațiunii: „La noi în sat se știa că Mărioara lui Petea Șchiopu bea rachiu mai ceva ca rusul ei, Vaniuța Securov, pe care l-a găsit la stroica fabricii de zahăr și l-a adus la noi la Me-

rejeni, au făcut patru copii. Împreună cu ei bea și Petea Șchiopu, tat-su. A băut și Frosea lui până a murit pe sub garduri”. Mai abitir decât băutura omoară judecata satului. Sub presiunea admonestărilor colective, Liubțea nu găsește altă soluție pentru sine și copilul său decât să-și înece mintea în băutură, iar Milica să-și pună capăt zilelor. Satul moldovenesc moare încet dar sigur. Totuși Olga Căpățână nu urmărește să scotocească în personajele sale animalicul, impulsurile fiziologice, ci caută modalitatea de a-i înțelege și de a-i mântui creștinește. Semnificativ în acest sens este gestul de a-și sacrifica spre final personajulnarator. Moartea Zinei Postică trezește umanul în merejeneni, le amintește că au fost și pot fi buni. Gura rea a satului se potolește, o nouă speranță se întrezărește la orizont. Dimineața se apropie ca o promisiune de iubire a aproapelui, de instalare a normalității. Cartea este o avertizare asupra unui pericol realmente iminent și, în același timp, expresia speranței de vindecare cu propriile resurse interioare a unei umanități cancerizate de istoria câtorva decenii de comunism. Aliona Grati

atul nostru, Merejeni, i-a pus câte o poreclă la tot omul: tânăr, bătrân, copil, sărac ori bogat. Așa îi era mai comod să-i memorizeze, să-i ridice în slăvi sau să-i dea la pământ. Satul poate. Își permite multe satul nostru. Cineva îi este drag, pe altcineva îl urăște; pe unul îl îmbrățișează afectuos, pe celălalt îl ține la distanță. Satul judecă, satul vorbește, satul ajută, satul distruge. Satul nu iartă. Pe nimeni. Dar nici mulți dintre săteni nu l-au iertat. Au plecat și nici la mormintele părinților nu vin. De ce atâta ciudă? La ce bun? Iată eu, Zina Postică, nu țin ură în suflet. M-am împăcat cu toți, în primul rând cu mine însămi. Mai ieri, fiica mea mi-a zis, supărată, că s-a săturat de viața asta, că e urât •9•