Nicolae Rusu

Prozator, eseist, dramaturg.

Dintr-o simplă curiozitate, chiar din primul an de studenție frecventează ședințele Cenaclului literar Ritmuri de la Politehnică și, îndemnat de un prieten, în primăvara anului 1968 scrie prima sa povestire. Textul este discutat de colegii de cenaclu și, spre surprinderea sa, publicat și în gazeta Politehnicii Inginerul.

După ce apare în presa republicană cu mai multe povestiri, la vârsta de 30 de ani, în 1978, debutează cu volumul de proză scurtă Pânzele babei. Peste doi ani devine membru al Uniunii scriitorilor din Uniunea Sovietică, dumerindu-se că literatura nu-i este doar pasiune, ci și o vocație.

Convingerea îi este confirmată în 1983 și de primul său roman Lia cu un surprinzător succes de lectură la adolescenți și tineret, iar în 1986 această proză și încă vreo câteva povestiri apar în limba rusă la o editură din Moscova cu un tiraj de 100 mii exemplare. Volumul este menționat cu

Premiul literar unional N. Ostrovski, distincție de care se învredniciseră până atunci doar doi cunoscuți scriitori moldoveni: Liviu Damian (în 1967) și Aureliu Busuioc (1974).

Moldova, pentru volumul de proză scurtă Avem de trăit și mâine Uniunea scriitorilor din cel de- al doilea stat românesc îi oferă al doilea premiu literar. Însă nu numărul de premii (peste 20) și nici ale cărților editate (peste 40) primează pentru Nicolae Rusu, ci personajele sale. Ele sunt un fel de reprezentanți ai propriului său popor auctorial, pentru că autorul le îmbracă, la nașterea fiecăruia, în propria sa haină, dăruindu-le suflet din sufletului său.

Concepțiile, obsesiile, atitudinile, frustrările, visele autorului sunt topite în firea personajelor sale, iar celor curioși să-i cunoască universul forului său interior le rămâne doar să-i deschidă și să-i lectureze cărțile.