De vorbă cu Doina Munteanu,
stabilită la Paris, a făcut studii la Sorbona IV Paris, Limba, literatura și Civilizație straină. Institutul de stat de Relații Internaționale din Moldova. Funcționar public pentru Primăria Parisului.
A creat, împreună cu pictorița franceză Clara Noël, o carte pentru cei mai mici. E o istorie plină de învățăminte despre spaimele nocturne ale unui băiețel care se teme să doarmă singur în pătucul său, deoarece i se pare că vede mereu un lup. Cu multă răbdare, mămica sa îl învață cum să-și biruie teama și să-și educe imaginarul.
Cum e să fii scriitor pentru copii în Franța?
Țin să fac o precizare: cartea mea” E un lup la mine acasă” a fost publicată înainte de pandemie, așa că izolarea forțată nu mi-a oferit multe ocazii să mă simt în pielea unui scriitor. Totuși, a fost un fel de debut literar, cu toate ca, fiind în ultimii ani de liceu, am publicat poezie și proza in revistele “Clipa Siderala”, “Noi”, “Limba Romană”. M-a bucurat să aflu că publicația mea” E un lup la mine acasă” s-a epuizat rapid în librăriile din Chișinău. Am reușit să lansez cartea și să o prezint împreună cu ilustratoarea ei Clara Noel în diaspora noastră și cea românească de la Paris. Părinții, aflați peste hotare, dornici de a procura cărți românești pentru copii, pot găsi” E un lup la mine acasă” la unica librărie românească din Paris” Galerie Moldove-Léa Art”. Proprietara acestei minunate locații o poate expedia oriunde în lume.
De ce ai ales să scrii pentru copii, nu proză scurtă, nu versuri?
Am ales să scriu pentru copii dintr-o motivație personală, când frica de întuneric a fiului meu devenise o obsesie în familia noastră. Îngrijorarea mea ca părinte crescuse atât de mult, încât m-a propulsat involuntar spre actul scrierii, în speranta să-mi recâștig serenitatea și să găsesc o soluție ludică pentru problema fiului meu. M-am gândit că povestea ar putea fi utilă și altor copii, și părinți, care se confruntă cu aceeași problematică. În al doilea rând, e important să cultivăm copiilor dragostea față de carte, lectură. Asta ne scoate din sărăcie mintală, ne face să descoperim noi universuri, să călătorim imaginar în toata lumea, să fim prieteni virtuali cu personajele preferate, să gândim, să ne depășim condiția. În calitatea mea de funcționar al educației naționale franceze, la fel utilizez literatura pentru copii ca instrument principal de munca.
Care e prima carte citită în viața ta?
Era o carte cartonată cu ilustrații de diverse animale. Pozitionam degetul pe fiecare din ele, citind:” Manea, Boba”. Erau, bineinteles, animalele pe care le văzusem la bunici, o pisică și un câine. La vârsta de doi, pentru mine toate pisicile și câinii se numeau la fel: Boba și Manea. Glumesc. Dincolo de preconcepțiile pe care le putem avea în privința lecturii, copii pot citi de mici, nu litere, nu cuvinte, ci ilustrații și desene. Așa că părinții ar trebui sa le dea cărți de mici, de când încep a sta pe funduleț. Dacă e să vorbim serios am început să citesc devreme pe la 5 ani. Prima mea carte pe care am citit-o în chirilică, bineînțeles, a fost faimoasa “Albinuța”. De asemenea mi-au plăcut mult “Legendele Olimpului” și “Povesti și ghicitori” de Petre Ispirescu. Cand am mers la școala mi-a adus mama de la Odesa trei cărți gigantice, ilustrate superb, scrise cu grafie latină, în acele vremuri o raritate! Parcă îmi apar și acum înaintea ochilor: “Crăiasa zăpezii” de Hans Christian Andersen, „Alice în țara Minunilor” de Carroll Lewis și o legenda despre Robin Hood, pe care le-am devorat.
Cum e să fii fiică de redactor de carte?
Cu mama suntem complementare: eu creativă, ea riguroasă și expertă. Întotdeauna am ținut cont de sfaturile ei privind forma și mai ales esența unui text. Uneori a fost complicat. Îmi părea prea exigentă, prea dură, prea fermă. Am învățat multe de la ea: întotdeauna e loc de mai bine; că o virgula în plus sau una lipsă poate schimba sensul și ritmul unui text; că produsul scrierii are nevoie de ordine. Toată pleava cuvintelor, tot superfluul, trebuie plivit, faptele chiar și cele fictive trebuie verificate dacă au sens. Numai seva scrierii și gândirii scriitorului trebuie să se conțină în produsul final. Doar acesta poate sa ajungă la cititor.
De ce ai ales Franța ca loc de trai?
Probabil că a fost o alegere întâmplătoare, aș spune una a inconștientului meu. Visam să ajung la mama în Italia, dar am ajuns la Paris în Franța. Cred că felul de a fi al francezilor face ecou personalității mele, mai rezervată, dar în același timp hedonistă. Îmi place cartezianismul francezilor și arta lor de a trăi, bucuria de a savura viața și pasiunea pentru cunoaștere. Deși acasă nu îmi lipsea practic nimic: activam la un post de televiziune în calitate de reporter TV, locuiam confortabil în apartamentul familiei, aveam prieteni, o rețea și un anturaj de persoane interesante, totuși la un moment viața în Moldova începu să-mi pară insipidă, fără sens, realitatea strâmtă și strâmbă, sistemul opresant.
Menționează o carte, care te-a influența și te-a făcut să scrii, sau un scriitor.
M-au influențat și mi-au aprins dorința de a scrie autoarea italiană Elena Ferrante și celebrul scriitor american Phillip Roth, atât de diverși ca factură, concept, scriere, doi poli opuși.
Ce pot da cărțile tale unui copil?
Cartea mea” E un lup la mine acasă” nu este o interpretare a unui titlu clasic. M-am îndepărtat intenționat de acest lucru pentru a face loc unei dimensiuni psihologice, a face loc conștientizării fricilor la copii, pentru a-i învăța să-și recunoască fricile și să le depășească. Aceasta este calea sigură spre o soluție valabilă, spre eliberare pentru fiecare dintre pici.
După ce l-am citit cartea, fiul meu mi-a spus” Încă o data!” Mi-am zis: hai că e bun, place. Recunosc, ei au fost primii mei lectori și susținători. Am simțit recunoștință, mai ales pentru faptul că frica de întuneric a băiatului meu a dispărut și nu a mai revenit. Fiica mea, care este mai mare decât Ruben cu patru ani și are alte interese în materie de lectură, mă îndeamnă să scriu în continuare și despre alte subiecte.
Vei trece de la cărțile pentru copii la cărți pentru adulți?
Cu siguranță, lucrez la o culegere de proză scurtă de mai mult timp. Poeziile mele, în schimb, rămân pentru moment în sertar, fiind o chestie mai intimă, mai personală. Îngădui, până prind curaj, mai am răbdare.
Trimite prietenilor: