Efectul Cecile

Impresia celei care a citit prima Un pingpong între groaza excepționalului și gândul firescului într-o lume atât de pestrițată de găuri interioare – această lectură. Îți zici că e ficțiune, că s-a jucat Ileana creativ cu personajele, că le-a pus păcate în poală și înjurături în gură, că le face mai obsesive sexual decât sunt... că ai mai citit ce scrie autoarea și, chiar de zice că e realitate curată, o admiri pentru altitudinea jocului imaginației. Îți place de ea pentru că râde sonor și parcă îi auzi râsul pe alocuri în carte. Pare satisfăcută că te învârte ca într-un carusel... sau mai bine zis, o Roată a Dracului. Mai pui gândul că e jurnalistă și știe să se inspire din sacii de materiale excepționale adunați în timp. O nebună – Ileana, o nebună în ale scrisului – o face cu atâta măiestrie că te ține captiv în continuarea lecturii. Ce o fi? Fiecare fragment încheiat lasă o suspensie... 1., 2., 3. Te trezești la 22. cu un orizont de sorți în care te-a făcut să pătrunzi. Complotări, previziuni, înșelătorie, omoruri, durere... La durere mă opresc. Sau la punctul în care până și durerea devine abur sub efectul conștiinței, subconștientului sau al sedativelor. Întotdeauna îți pare că masacrul e departe de ce cuprinzi cu ochii, de casa ta, de strada ta, de satul/orașul tău, de țara ta... apoi vine

o știre – criminal în aceeași scară cu tine, investigație locală despre un grup organizat de pedofili, percheziții nocturne în casa X, cadavru în putrefacție descoperit de lucrători pe un șantier. Și deschizi ochii, și mai cerni din norii roz, dai la o parte draperiile, pătrunzi în poveștile oamenilor din jurul tău, în îngenuncherile forțate de soartă sau de ei, în dependențe și porniri dure... și vezi. Vezi viața. „Efectul Cecile” este despre viață. Ajunsă pe muchia abruptă. Acolo unde salvarea vine prin pumni de pastile și litri de perfuzii... cu picătura. Dacă renunți la picătură, cazi în hău. Sau poate găsești poarta spre un loc în care e loc pentru toți? Până la acea muchie, fiecare își are calea, povestea. Sună atât de inventat cuvântul „poveste” și, totuși, îl folosim... „Să-ți zic povestea mea”. În paginile acestei cărți, poveștile sunt cernute cu o luciditate care nu încearcă să îndulcească nimic. Autoarea nu așază personajele în vitrine morale și nici nu le împinge spre explicații comode. Ele trăiesc, greșesc, cad, se ridică, iar uneori căderea e ultima pe axă. Iar asta face lectura straniu de autentică. Ileana construiește o intrigă. Un thriller răvășitor care îți coboară inima în subsolul emoțiilor, te ține în suspans continuu, abundă de acțiuni și schimbări de cadru, iar abilitatea sa excepțională este că poate să construiască tot acest puzzle pornind de la o lume recognoscibilă, familiară chiar fiecărui cititor. Asta te apropie și mai mult de miezul mărului mușcat sau perfect pe interior și cu ciotul putred, o lume în care răul nu apare spectaculos, ci aproape banal. În decizii mici, în orgolii necon-

trolate, în lipsuri acoperite de vanitate, în frici ascunse, în acele locuri din om unde lumina ajunge rar. De aceea, dispare total senzația că citești o ficțiune și te simți printre destine care au existat în oricare dintre orașele pe care le cunoști. Sau mai există... Și mai e ceva. O anumită liniște rece în felul în care sunt așezate lucrurile. Ca și cum autoarea ar ști că viața nu are nevoie de exagerări pentru a deveni dramatică. E suficientă o fisură. Restul vine de la sine. Ce simt după încheierea lecturii? Că vreau să o continui și că aștept pagini noi. Că mi-e încă foame de ea. Ileana, e ce ți-ai dorit? P.S. Gândul meu s-a oprit la această frază... pe care o va păstra impregnată în miezul său. „Frica de sine, poate cea mai cumplită frică din toate câte a cunoscut umanitatea.” O privesc în ochi și îmi zic... dincolo de postura de cititor, dincolo de subiectele răvășitoare împletite cu atâta migală și talent scriitoricesc, cartea pe care o ții în mâini, pentru mine a fost coborâre în sine. Terapie. Poate fi și pentru tine becul cela care luminează o noapte interioară. Poate pentru că, dincolo de intrigă, „Efectul Cecile” atinge un punct sensibil pe care literatura îl explorează rar cu onestitate: locul în care omul rămâne singur cu sine. Iar uneori acesta este cel mai dificil loc în care poți ajunge. Doina Muntean Jurnalistă, mamă de Înger

1. „Am fost fericită și n-am știut! Offf, am fost fericită și n-am știut! Fericită... am fost... și n-am știut” — repeta întruna femeia înaltă, îmbrăcată sumar, tunsă scurt și cu trăsături uscățive. Periodic, se apuca de cap și se izbea cu întreaga ființă slăbită de durere de perna învelită cu un prosop galben, apoi se ridica din pat și, abia mișcându-și picioarele, încerca să iasă în hol, poate va reuși să scape măcar un pic de supliciul ce o stăpânea de mai bine de un an. De îndată ce simțea că i se învârte lumea în jur, venea repede înapoi, sprijinindu-se cu degetele subțiri și lungi de perete. Din pat vedea un singur tablou, care avea asupra ei un efect dublu: pe cât de mult o copleșea, pe atât de tare o și deprima. Tavanul ponosit rămânea imun la toată pledoaria ei repetată de zeci de ori în fiecare zi, iar geamul vetust îi oglindea ochii dosiți în orbite și protejați de niște sprâncene frumos conturate. Soarele de iulie era atât de puternic, încât prăjea orice fir de praf și jaluzelele renunțau să îi mai opună rezistență. Femeia își turna din când în când apă din sticla de cinci litri 8