Rătăciți în drum spre Elveția

N-ar fi prima carte în cazul căreia unele dintre întâmplările și personajele ei ar putea să pară asemănătoare, fie și în parte, cu realitatea. Dar, evident, ele sunt numai plăsmuirea minții autorului...

Istoriile și poveștile despre evoluția neamului omenesc inițial descriau diferite perioade de dezvoltare a lui homo sapiens, iar, mai târziu, și a diferitor societăți, regimuri, în care el s-a organizat. Istoria, chiar dacă nu este considerată de unii o știință, oricum este un domeniu extrem de important și vast, absolut necesar pentru a fi cunoscut, analizat, iar apoi extrase concluziile de rigoare.

Cu părere de rău, o bună parte a istoriilor trecutului unor societăți, neamuri, țări au fost dramatic falsificate. În acest caz mă voi referi numai la tragedia neamului meu, a cărui istorie, chiar și aceea mai recentă, a fost falsificată în cel mai ticălos mod. Și acest atentat care viza deznaționalizarea nu s-a limitat numai la falsificarea istoriei, el a fost impus oficial societății, în biserici și, cel mai periculos, în școli. S-a dorit remodelarea din rădăcină și crearea unei noi societăți obediente, tolerante, cu valori false și elite mediocre, care să promoveze cu insistență legende și minciuni. Acum, pe parcursul a mai bine de 32 de ani, savanți adevărați, profesori, jurnaliști, ce-i drept foarte puțini la număr, cei care au mai supraviețuit acelei tentative teribile de deznaționalizare, muncesc în biblioteci, răscolesc arhivele care s-au mai deschis pentru a face lumină, pentru a prezenta societății adevărul, pentru a combate teoriile mincinoase, inventate de foștii ocupanți și lingăii locali.

Nu sunt istoric și, categoric, nici nu pretind asta, cu atât mai mult că aș avea vreo contribuție în acest domeniu. În această carte, în calitate de persoană cu o vastă experiență internațională și realizări concrete, am încercat să expun unele gânduri în privința frământărilor, visurilor și rătăcirilor conaționalilor mei de a crea din tânăra Republică Moldova o țară ca Elveția. Nu este simplu ca dintr-un teritoriu anexat de vreo 200 de ani, inițial de Imperiul Rus, iar apoi de Uniunea Sovietică, să clădești așa o minune de țară civilizată cum este Japonia sau Elveția, așa cum mulți naivi visau. Un teritoriu și un popor care recent, în 1991, ca prin minune, a obținut independența față de Imperiul Răului are nevoie de un tratament corespunzător unei diagnoze veridice. Vrem noi sau nu vrem, dar o societate, la fel ca o persoană, atunci când este afectată de o boală grea, are nevoie în primul rând de o diagnoză corectă. Dacă diagnosticul nu este bine argumentat și exact, atunci nu poți aștepta ca individul, dar nici societatea să-și revină din chinuri și rătăciri. În final, și unul și alta se vor chinui mult și bine, până când se vor degrada sau dispărea. În calitate de inginer aș descrie, așa, destul de superficial, progresul speciei umane de la oamenii primitivi până la ceea ce noi astăzi numim civilizația umană. Evident, este greu de spus că avansul pe care l-a înregistrat homo sapiens este în formă de un grafic în care totul apare a fi o linie sau curbă ascendentă. Poate inițial așa și a fost, dar au apărut perioade când acea linie sau grafic nu mai avansa. Linia rămânea orizontală timp de mii de ani, demonstrând o stagnare în progresul omenirii. Apariția acelor perioade făceau ca graficul progresului speciei umane să pară a fi mai mult în formă de scară cu trepte, dar, oricum, periodic avansa.

Analizând acele curbe sau linii, descoperim că, totuși, cea mai proastă reprezentare grafică a acelui proces de dezvoltare a omenirii în unele regiuni ale globului pământesc, au fost perioadele când linia/graficul o lua la vale. Adică dezvoltarea omenirii în diferite zone ale globului pământesc începea să se degradeze, chiar spre a reveni la primitivism. Este regretabil, dar sunt perioade triste de regres în diferite timpuri din istoria omenirii, și cel mai surprinzător este că acest lucru s-a întâmplat chiar în ultimele sute de ani sau recent, când se credea că omenirea s-a apropiat esențial de civilizație. Nu voi descrie acele perioade pentru că, așa cum s-a exprimat filozoful german Georg Hegel: „Realitatea este că cea mai importantă lecție a istoriei este că nimeni nu învață din istorie”. Sună trist, dar cred că nu se referă și la procesul de stabilire a diagnosticului unei societăți în proces de degradare.

În ciuda adevărului trist precum că nu prea se învață din istorie, totuși voi îndrăzni să fac unele constatări și mă voi referi cu multă mândrie la istoria creării statului nostru, România. Nu pentru a da lecții de istorie, dar pentru a-mi exprima respectul și admirația față de acele personalități, care au avut curajul și gândirea lucidă întru realizarea a tot ce trebuia de făcut pentru a unifica într-un stat modern pe toți cei care se consideră un neam, românii. Un deziderat indispensabil și absolut necesar pentru a le asigura un viitor demn pe acest petic, poate nu chiar mare, dar minunat de pământ.

În pofida tuturor obstacolelor și trădărilor, totuși marile personalități istorice au reușit să creeze și să consolideze un stat modern, recunoscut de toată lumea. Această insulă de latinitate, înconjurată de cei care de veacuri au visat să o sfâșie, a supraviețuit tuturor provocărilor prin marea jertfire de sine a poporului, dar și a elitelor. Dacă astăzi nemții îi datorează lui Otto von Bismarck unificarea Germaniei, italienii îl pomenesc pe Giuseppe Garibaldi sau japonezii pe Tokugawa Ieyasu și Toyotomi Hideyoshi, atunci românii datorează lunga și dificila lor istorie de unificare a provinciilor românești mai multor personalități, cum ar fi Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, Regele Ferdinand, Reginei Maria și alții. Acest lucru este perfect justificat, pentru că unificarea și întregirea României a fost un proces mult mai dificil și a avut loc în circumstanțe istorice mult mai complicate. Cu părere de rău și luare aminte, totul s-a petrecut atât cu susținerea populației dornice de libertate, cât și cu trădări de nemaiîntâlnit. Trădările din interiorul țării erau generate și alimentate de imperiile care înconjurau țara noastră și nu-i doreau independența ei sub nici o formă, dar și de lăcomie.

Astăzi nu mai este considerată așa de nocivă perioada în care dacii au fost ocupați de către Imperiul Roman, ba dimpotrivă, o perioadă importantă din istoria noastră. Însă nu pot spune același lucru despre perioadele care au urmat, pentru că ele au fost tragice. Populația fostei Dacii a fost hărțuită de către unele din cele mai crude imperii: Imperiul Otoman, Imperiul Austroungar și Imperiul Rus. Iată de ce trebuie să vorbim cu mare respect și recunoștință despre acei eroi, elite, care s-au jertfit pentru a uni și consolida această țară. Pe de altă parte, cu regret, trebuie să menționez că nici astăzi România nu este o țară întregită.