Lilith

Cu drag, despre dragoste Volumul de față, cu care Olga Căpățînă ne îmbie la o nouă bucurie a sufletului izvodite din puterea magică a cuvintelor, cred că este definitoriu pentru orizontul liric al autoarei și reprezintă o treaptă superioară a creației sale. Antrenată în orchestrarea cuvintelor în diverse arii lingvistice (rusa și franceza îi sunt nu doar familiare, ci chiar dătătoare de satisfacții literare, în fiecare publicând mai multe cărți), dar și în mai multe genuri publicistice (interviu, reportaj, eseu) ori beletristice (este și o remarcabilă prozatoare), Olga Căpățînă lasă impresia (tran)scrierii cu ușurință a unor stări, sentimente, impresii, etc și creării unor captivante tablouri cu sprijinul acestora. Temele poemelor sunt obișnuite, general­valabile am putea spune. Iubirea, natura, istoria, locul copilăriei, mama, tata, copiii etc își fac rând pe rând loc, pentru a urca în scenă și a­și juca rolul. Dar apare și neobișnuitul, adică acea amprentă personală, maniera proprie în care autoarea ne poartă cu sine acolo unde o îndeamnă Inspirația. Ea ne duce când pe malul Nistrului, unde a văzut lumina zilei și a încrustat cele mai de neuitat clipe ale copilăriei, când în adâncul propriei inimi, care își cântă bucuriile și amărăciunile cu pregnantă emoție. Spun și „amărăciunile” fiindcă întreaga carte, deși dedicată iubirii, este străbătută de o nedisimulată tristețe, cea mai evidentă fiind aceea că glia natală nu e încălzită de soarele unității de neam, că poporul îi este vitregit de cursul istoriei și că prea des 5

acesta îmbracă haina suferinței. Dar tristă e și trecerea ireversibilă a timpului, învolburând în ea totul și estompând totul. Însă, clipele primei iubiri nu pot fi uitate! Pentru a le reînvia, poeta invocă uneori divinitatea: „Dragostea mea cea dintâi, curată, De la malul Nistrului lin, Neprihănită, nesărutată, Întoarce­mi­o, Doamne, Ca pe­o cupă cu vin.” (Rugă nocturnă...) Alteori se lasă prinsă în mrejele amintirilor, parcă ar visa cu ochii deschiși, retrăind clipe ce nu ar fi vrut să se sfârșească vreodată. „Dispare­un sfert de veac și iară Sunt tânără cu plete pân­la brâu Mă­nec în ochii tăi ca­n mare Tu ­ pasăre­ntr­un lan de grâu.” (Amintiri) Ceea ce cred eu că imprimă întregului volum notă distinctă este latura meditativ­lirică de ansamblu. Bunăoară, în poezia „Mamei”, versurile „Și de­atâta bunătate /Dealul ți se urcă­n spate”, dincolo de frumusețea imaginii, duc cu sine chintesența felului de a fi nu doar al omului bun, reprezentat de mamă, ci a românului în general. În același registru putem trece poemul „Amurg de primăvară”, un model de esențializare metaforică, de factură bacoviană: „Mi­e frig de parcă aerul de­afară În mine cade, zace. Mi­e frig. Această primăvară În toamnă mă preface:” 6

Firește, alegerea textelor și punerea unor accente nu pot fi decât subiective. Am preferat doar câteva dintre cele ce produc emoții chiar la o parcurgere fugară. Cititorul poate fi de acord sau poate avea alte păreri. Deseori am întâlnit iubitori de literatură care au descoperit un mesaj profund într­un poem care mie mi se părea că abia salva ideea de poezie, sau invers. Important este faptul că acum avem de­a face cu un volum care, închinat preponderent dragostei ca sentiment fundamental al omului, încântă fără niciun dubiu. De fapt acesta este farmecul real al poeziei. Iar Olga Căpățînă are harul de a i­l imprima cu prisosință în poemele cuprinse în această carte, pe care se vede că a zămislit­o cu mult drag. Firiță CARP