Cei doi ani de pandemie au fost printre cei mai liniștiți ani din viața mea. Am locuit la copiii mei în Ucraina, într-o căsuță de poveste, exact așa cum mi-am dorit mereu: mică, cu șemineu, cu terasă și ferestre ce dau spre livadă. Lângă șemineu stăteau ghemuiți câinii și pisicile care mă amuzau, iar zâmbetul nu-mi părăsea buzele. Copiii mei mergeau la birou, iar la amiază mă sunau să mă întrebe ce să-mi aducă din oraș. Îmi aduceau mereu ceva bun – covrigi cu mac proaspeți, prăjituri delicioase sau fructe. Iar eu mă străduiam, la rândul meu, să le pregătesc o masă gustoasă cu bucate românești, așa cum făcea mama mea.

Apoi, în a doua jumătate a lunii februarie 2022, m-am întors la Paris pentru câteva treburi, cu intenția de a reveni repede în raiul meu de pe pământ. Dar n-a fost să fie. Rusul și-a vârât și de data asta nasul, ca diavolul coada, în viața a milioane de oameni din Ucraina.

Mă gândeam cât de frumos își rânduiau viața strămoșii noștri – își construiau case lângă părinți, se ajutau reciproc, lăsau moștenire pământ și livezi. Au muncit din zori până în seară. Și eu am muncit mult și mi-aș fi dorit să rămân lângă copiii mei, așa cum părinții au stat lângă bunicii mei. Dar au venit rușii cu „revoluția” lor și au distrus totul. I-au trimis pe unii în Siberia, pe alții în Kazahstan. Le-au luat casele, i-au jefuit și i-au împrăștiat prin lume. Asta au făcut cu bunicii și părinții mei. Asta au făcut cu mine și copiii mei. Raiul meu a rămas sub bombele rușilor.