Reflecții pe marginea volumului SÂRME de Anda Vahnovan

Nu sunt eu omul îndrăgostit de poezie. Nu, nu așa. Mai bine zis, mi-a mai trecut dragostea de poezie, trecând la „proza vieții”. Cândva eram nebună după Eminescu, Coșbuc, Blaga. Apoi am învățat limba rusă pentru Țvetaeva și Ahmatova. Apoi… a fost prea mult „apoi”. De atâta „apoi”, mai ales după poezia modernă, presărată de cuvinte indecente, am zis că gata, nu mai vreau versuri.

Dar am dat de SÂRME de Anda Vahnovan. Am înțeles că m-am grăbit să mă las de poezie, pentru că fiecare pagină din această carte m-a bucurat. Chiar de e o căldură insuportabilă la Paris, am ieșit de dimineață cu Anda la plimbare. Ieri puțin, azi oleacă. În rest – lângă aerul condiționat. Dar nu am lăsat cartea până nu am citit-o.

Poezie sau proză?

Și știți ce m-a făcut să o citesc? Chiar în acea zi, când am fost la lansarea cărții, am ascultat câteva poeme, apoi am răsfoit-o și m-a mirat. Să zic că e poezie clasică? Nu aș zice. Să spun că e proză scurtă? Nici atât. E o proză în versuri?

Prima care m-a uimit astfel a fost Tatiana Țîbuleac cu Fabule Moderne — romane de o pagină jumătate care rămân în suflet pentru mult timp. Acum, Anda Vahnovan m-a șocat cu poemul Cernobîl. Poate că e război acum, poate că am fost și eu acolo, am filmat pentru National Geographic și am văzut Prîpeat… Sau poate că a găsit acele cuvinte care ating strunele sufletului, care zgârie și doare:

„spre Sobor!” strigase tata taximetristului, prinzând în ușa mașinii un colț de rochie de mătase cumpărată pentru acea vacanță.

Dialogul cu tatăl

Câte lucruri interesante spune generația ta de tranziție, Anda… L-ai iubit mult pe tata? Am impresia că nu numai diploma i-ai dăruit-o tatei, dar și această carte tot pentru el ai scris-o.

În ziua absolvirii, i-am adus tatei diploma în dar. de pian nu m-am mai atins, peste ani am scris primul poem pe versoul unei facturi.

Da. Tatei.
Abia acum ajung să înțeleg orele lungi petrecute la geam, cu țigara arzându-i degetele privind într-un punct fix.
Simbolistica „Sârmelor”
E intrigant numele cărții – SÂRME. Îmi imaginam multe sârme, poate cele ghimpate dintre Basarabia și România, cu care ne păzeau rușii – nu, Doamne ferește, să ne vorbim peste Prut! Sau sârmele după care ne țineau rudele noastre în siberii și magadane rusești.
Dar sârmele tale tot sunt dure. Și m-au întors în tinerețea mea, cu toate problemele din timpul sovietic:
surse de bârfe printre vecinele curioase – sârmele – spânzurători ale marilor piețe, forme de judecăți publice – executau nemilos, fără drept de apel.
Mama și emoția pură
Ei, cartea e despre tata, dar firul roșu este MAMA.
„ce este cancerul, mamă, și de ce îți fură părul?”
Iar CĂMILA mi-a dat lacrimi. Tu știi, Anda, eu nu prea plâng. Dacă e să scriu despre SÂRMEle tatei, e ca și cum aș scrie o carte, nu niște impresii strânse într-un mic articol, pentru că ar trebui scris despre fiecare poem în parte.
cât de frumoasă era limba română Răzbită din bucătărie… Erau semnele renașterii naționale, Iar tata întinerise.
Concluzie
Hău… e un bocet, Anda, acest HĂU al tău. Dar ai și altfel de versuri, despre destin și întâlniri:
Și dacă și dacă atunci nu aș fi bifat Clujul pe hartă, te-aș mai fi întâlnit? [...] dacă nu aș fi dat jos de pe perete poza cu tata, cea la cravată... ai mai fi avut curajul să te apropii însetat?

Anda Vahnovan, SÂRMEle tale m-au întristat, m-au bucurat, m-au mirat. Știi cum? Ca la un spectacol al lui Ion Aldea Teodorovici: ascultându-l, am plâns, am râs, am cântat și iar am plâns. Iar fiul meu, alături de mine, se rușina de lacrimile mele și de faptul că eu nu am voce și nu pot cânta.