Dragă cititor, Fiecare carte îți deschide universul intim al autorului ei, visurile lui, forța imaginației, logica și spiritul de observație. Totodată, fiecare autor are stilul lui, viziunea sa și poveștile sale, dacă e vorba de ficțiune, totuși multe fragmente fiind decupate din experiența proprie și viața de toate zilele. Concomitent, autorii își tratează personajele ca pe ființe vii, nu manechine cărora le bagi replici în gura închisă și le miști membrele ca la marionete. Ei se bucură împreună cu protagoniștii din propriile creații, plâng la un loc cu ei, se îndrăgostesc, urăsc, le i- au apărarea și chiar mor împreună cu dânșii, lăsând o parte importantă din sinele său pe paginile fiecărei lucrări. În alegoria Țara Câinilor cu colaci în coadă am împărțit emoțiile împreună cu cățelușul legat cu lanț greu lângă cușca goală, care era gata să dea toate bunătățile din lume pentru a reveni la burta caldă a mame-săi, l-am ajutat pe Griv să facă mondenei orășence Daisy curte, m-am luptat umăr la umăr cu Bobby și Griv pentru a supraviețui și a pune la respect haita lui Chupacabra, am cântat în duet cu Spike cântecul colonelului, am visat să merg și eu cu prietenii mei blănoși în țara câinilor cu colaci în coadă descrisă cu savoare platonică de bătrânul Valet. Am lăcrimat și la moartea curajosului Spike, alături de micuțul Jerry, ferindu-mă să nu-mi vadă ochii injectați soția. O carte artistică nu-i un articol, subiectul ei îl trăiești pe viu, el te purifică, te pune pe gânduri, te face să prețuiești la justa valoare viața și relația dintre oameni, iar în cazul acestei cărți și respectul față de animalele fără stăpân, în special câinii. Așadar, vă invit să vă împrieteniți și voi cu nostimii căței din această carte, să vă bucurați împreună, să luați parte la peripețiile lor haioase și să plângeți, când e cazul, alături de sentimentalii mei prieteni patrupezi.
Vlad Grecu este un scriitor și dramaturg din Republica Moldova, născut la 11 mai 1959 în orașul Dubăsari. Parcursul său de viață îmbină formarea tehnică, sensibilitatea artistică și experiența directă a unor evenimente istorice care i-au influențat profund creația. A absolvit Școala Medie nr. 3 și Școala de Arte Plastice din Dubăsari în anul 1976, iar în 1987 — Universitatea Tehnică a Moldovei.
În anul 1992 a participat, în calitate de voluntar, la Războiul de pe Nistru. Această experiență a avut un rol decisiv în formarea viziunii sale artistice și a direcției tematice a operei sale. Pentru curajul și contribuția adusă apărării independenței Republicii Moldova, a fost decorat cu distincții de stat, printre care Crucea „Pentru Merit” clasa a II-a, Crucea comemorativă (2012) și Medalia „30 de ani de la acțiunile de luptă pentru apărarea integrității și independenței Republicii Moldova (1992–2022)”.
Activitatea literară a lui Vlad Grecu cuprinde proză, publicistică și dramaturgie. Debutul său a avut loc în 2002, cu lucrarea „Morcovel” — o povestire pentru copii în care, printr-un cadru fabulos, se conturează elemente ale stilului său autoricesc. Ulterior, autorul abordează teme mai complexe și mai grave. Volumul „O viziune din focarul conflictului de la Dubăsari” (2005) reprezintă o analiză documentară a evenimentelor din 1992. În cartea „Unde-s zeii popoarelor învinse” (2010), scriitorul explorează consecințele războiului și stările interioare ale individului în contextul unor crize istorice. Romanele „Somn letargic” (2017) și „Fabrica de genii” (2018) sunt dedicate analizei psihologiei umane, societății și mecanismelor de formare a personalității. Lucrarea „Firingina” (2021) a fost distinsă cu premiul Fondului Literar.
În domeniul dramaturgiei, Vlad Grecu a obținut recunoaștere la nivel național. Piesele sale „Do Major cu Paula” (2016), „Beciul” (2017) și „Merele edenice sau nora de la Cluj” (2019) au fost premiate de Uniunea Teatrală din Moldova ca fiind cele mai bune piese ale anilor respectivi. În lucrările sale dramatice, autorul se concentrează asupra conflictelor umane, alegerilor morale și consecințelor evenimentelor istorice, menținând un stil realist și o profunzime emoțională.
Opera lui Vlad Grecu se remarcă prin rigoare documentară, autenticitate psihologică și dorința de a înțelege procesele sociale și istorice complexe. Scrierile sale oferă o perspectivă coerentă asupra condiției umane în situații de criză, evidențiind mecanismele interne și externe care influențează comportamentul, alegerile și destinul individului.
Scriitoare moldoveană, jurnalistă de investigație și fostă militară, stabilită în prezent în Franța.
Scriitor moldovean și veteran.
Când ai început să scrii această carte, știai de la început că va fi o alegorie sau povestea „a devenit” politică pe parcurs? De ce ai ales câinii și nu un alt tip de mască narativă? A existat un moment real (personal sau social) care a declanșat ideea romanului?
Toate cărțile le încep gândindu-le prealabil câteva luni, uneori și ani, îmi scriu pe foi replici care apar în gând, adun cuvinte care pot să-mi prindă bine la lucrarea anume și nu la alta. Nu aștept să-mi dirijeze condeiul Dumnezeu sau Muza. Nu-mi permit acest lux. Eu pur și simplu muncesc, scriu, rescriu, țin lucrarea ca pe un vin sau cașcaval la păstrare pentru maturizare, revin la ea peste șase-douăsprezece luni și atunci îi văd locurile slabe, comune, goale și o redactez.
Nu știu care altă mască narativă aș mai fi putut alege în afară de câini la ziua de azi, când nu mai avem prin orașe nici cai, nici măgari și nici alte animale. Câinele, ca limbile lui Esop, versus omul, este cel mai diversificat personaj. Există de rasă, cu statut de „nobil”, dar nu totdeauna nobili, și sunt maidanezi, căței de curte, crescuți pe ulițe ca în sălbătăcie, deseori suferind de cruzimea umană, lipsuri, intemperii, totodată strada și efortul pentru supraviețuire îi face de multe ori mai inteligenți decât acei rasați.
În ecranizarea artistică Mimino în elicopter a fost filmat un cățel vagabond numit de cineaști Zarbazan, ceilalți pretendenți n-au făcut față. În filmul Inimă de câine, rolul lui Șarik a fost câștigat de un cățel de curte din custodia poliției, căruia dacă îi spuneai să aștepte să treacă soldații, după care să traverseze drumul și să se oprească lângă ușa blocului, el îndeplinea comanda din prima. Majoritatea dintre noi am avut acasă câini legați lângă cușcă, nu totdeauna îngrijiți corespunzător, eu i-am mai studiat pe acei de la tomberoane din curte și pe acei care au păzit vreun șantier al blocului locativ, după care locatarii i-au fugărit din curte și chiar i-au otrăvit, să nu se bată cu patrupezii lor rasați, de regulă fricoși, leneși și crescuți în puf. Dacă aceste animale din stradă ar putea vorbi ori scrie, ele ne-ar relata multe mârșăvii umane.
Un moment real este toată activitatea noastră politică pe care nicidecum n-o putem scoate din specificul nostru: călcatul prin străchini. Dar personaj real este Matilda, căreia un individ i-a omorât cățelușii și ea ori de câte ori îl adulmeca, se repezea să-l muște. Ea păzea curtea unei organizații de transport auto la Ciocana și angajații cunoșteau acest caz. Devenise o legendă și toți, inclusiv locatarii vecini, o înțelegeau și o admirau.
Griv dispare fără explicații clare. Este o fugă, o retragere sau o formă de eșec? Bobby rămâne într-o zonă pastorală. E asta o formă de pace sau de limitare? Matilda este un simbol foarte puternic. Te-ai temut vreodată că ar putea deveni prea „mitică”? Găinarul se schimbă, dar nu complet. Crezi în reabilitarea morală sau doar în adaptare?
De fapt, Griv este unicul personaj care și-a atins scopul. Să ne amintim că el, împreună cu Bobby, visau să devină liberi ca lupii, să trăiască din vânat, nu din deșeurile din tomberoane sau resturile oferite de stăpâni, fie și în viața pastorală, romanizată de doine și balade. (În cărțile scriitorilor europeni erau venerați cavalerii, în spațiul românesc – ciobanii.) În final, urmașii lui au fost prinși vânând, nu păzind stâna stăpânilor pentru un ciolan primit de la stăpân. Urmașii lui Bobby vor deveni o rasă respectabilă de ciobănesc-românesc, dar liberi nu vor fi niciodată.
Matilda este un personaj adunat din două prototipuri, primul este câine, la care m-am referit mai sus și altul om real, dar care a devenit pe parcurs, pe bune, un personaj mitic. Cred că nu-i dificil de descifrat cine este acest personaj, totuși, în realitate personajele din orice mit sunt mult mai umane prin neajunsurile sale firești, prin sentimentele sale și prin greșelile comise, căci, să greșești e omenește, dacă îți recunoști pașii neinspirați și nu mai promovezi ticăloșii și fariseii pentru că vorbesc frumos și arată ca niște curteni rasați.
Găinarul nu mai poate să se schimbe. E un nonsens. Cățelușul cu părul creț fură zeci de ani rața din coteț și nimeni n-a încercat să-l reeducă. E un personaj generalizat care simbolizează firea noastră de băștinași crescuți din generație în generație cu statut de iobagi dependenți de boier, colhoznici dependenți de leafa dată cu țârâita de stat și partid, așa că furatul raței din coteț a fost o necesitate pentru a supraviețui, numai că atunci când am devenit liberi, ne-am trezit că nu cunoaștem alt gen de vânat decât șterpelirea păsării din coștereața statului.
Am identificat și vinovații de eșecurile economice ale țării noastre: transnistrenii, agrarienii, Voronin, Dodon, Plahotniuc – dar parcă putea Plahotniuc să acapareze, să zicem, Germania, Norvegia sau Suedia? Paradoxul e că noi ne-am supărat pe Plahotniuc nu pentru că e hoț, ci pentru că a furat tot cotețul, pe când noi înșine n- am avut nici curajul, nici ingeniozitatea să furăm ca el.
Adică, ne-am supărat din invidie, nu pentru că ne-am schimbat. Schimbarea spre civilizație se produce treptat, prin selecție naturală, prin școală, zeci de ani, poate începând cu a treia generație pornită de la foștii nevolnici care se închinau stăpânului și soarelui.
Nu prin cumetrism, relații, servilism și sloganul: „fură, dar ne dă și nouă”. Cunoașterea limbii de stat nu ne face mai civilizați, prin urmare, găinarul este și azi la putere, fie mai cult, cu facultate mai românească, dar tot cu năravuri de borfaș, atâta doar că aspirațiile lui au fost puse nițel mai sub control.
De ce ai ales ca Chupacabra să fie castrat, nu ucis? Crezi că violența este uneori inevitabilă pentru resetarea unei comunități? Există în carte vreo victorie care să fie cu adevărat curată?
Chupacabra are un prototip real, nu cred că acel care a citit cartea nu l-a recunoscut. În țara noastră nu există pedeapsa capitală, și de ce eu trebuie să promovez omuciderea?
Orice criminal trebuie izolat, pedepsit, poate chiar tratat într-un spital de psihiatrie, nu neapărat de pus pe scaunul electric. Unui avar urmează să-i demonstrăm că din pușcărie n-are să poată să se folosească la justa valoare de prada pe care ai capturat-o, aidoma unui condamnat trimis pe o insulă izolată unde îi lași și aurul pe care l-a furat acesta, să cumpere de la palmieri nuci de cocos și de la Poseidon pește.
Sute de ani violența a servit o metodă de educație. Inclusiv în familii. La ziua de azi există modalități mult mai eficiente și mai civilizate de a reseta societatea. E mai rău când nu ai ce reseta, căci în locul acelora detronați vin alții cu nimic mai valoroși. Drept pildă poate fi și cazul cu justiția la noi în țară, cu mici excepții. Aceste state devin o pradă ușoară a altor state, mai puternice și dictatoriale. În cazul nostru Federația Rusă. Așadar, generațiile trebuie educate prin școli și facultăți printr-un program special alcătuit pentru sănătatea noastră canceroasă.
Nu trebuie să copiem orbește programele României sau Uniunii Europene. Trebuie să pornim de la starea noastră de sănătate și să ne prescriem tratamentul necesar diagnosticului nostru real, fără abureli și înfloriri.
Victorie curată? Credeam că este evidentă la sfârșitul nuvelei: haitele de câini perfizi au fost învinse, nu și izolate prin adăposturi de patrupezi cu excepția lui Chupacabra. Statul a fost eliberat de captivitatea politicienilor corupți, a fost adusă în capul mesei democrația... bla, bla, bla. În realitate de multe ori democrații noștri iluștri sunt foștii slujitori ai lui Chupacabra. La fel cum după ’89 încoace majoritatea comuniștilor au început să creadă al naibii în Dumnezeu și să se justifice că au fost mințiți în privința fraților de peste Prut. N-au știut, sărmanii, că și dincolo de Prut exista Moldova. Iar noi ne prefacem că-i credem. Ce mai, găinarul de altădată a devenit vegetarian! Sau și mai și, chiar îi justificăm: păi, așa au fost vremurile! Pe când ei, foștii ateiști conformiști, erau foarte talentați. Și le instalăm busturi trubadurilor regimului de ocupație... cu speranța că posteritatea ne va ierta fariseismul și servilismul față de stăpân...
De ce ai ales zvonul și legenda ca formă de final, nu certitudinea? Lupii care strigă „Griv” sunt o glumă sau o metaforă serioasă? Ce rămâne, în fond, după dispariția liderilor?
Certitudinea ar fi fost oportună dacă Moldova se unea cu România ori dacă intram în UE, sau măcar dezvoltam o economie a țării care ne-ar scoate din sărăcie. Dar nu avem în palmares nimic din toate acestea. Și, pentru a nu inspira nota de pesimism cititorului, recurgem la genul povestii: Făt-Frumos s-a însurat cu Ileana-Cosânzeana și au trăit mulți ani fericiți. Poate că trăiesc și azi, dacă n-ar fi murit.
Lupii n-au strigat pur și simplu „Griv”, ei au confirmat presupunerea lui Bobby precum că pe tatăl lor, într-adevăr, îl cheamă Griv, doar că în viziunea progeniturilor cu blană sură tatăl lor e lup adevărat, nu-i câine.
După dispariția liderilor, a rămas Matilda, curajoasă, intransigentă, bine determinată, dar însoțită de o sumedenie de hăitași, nu și vânători. Prin vânători am în vedere specialiști tehnocrați care pot să redreseze economia țării, să aducă valută, nu pomeni sau credite. În afară de faptul că am întors oiștea spre aderarea la UE, nu s-a schimbat nimic. Aproape nimic. Și acest fapt este unul demoralizator.
Cu care personaj ai avut cele mai mari dificultăți? Dacă ar fi să rescrii cartea peste zece ani, crezi că ar fi mai blândă sau mai dură?
Nu-mi mai amintesc să fi avut dificultăți cu vreun personaj. E un gen de satiră teatralizată care mi s-a dat ușor, poate la fel de ușor cum lui Bulgakov nuvela Inimă de câine, pe care autorul a scris-o în vreo trei luni. De prea mult timp urmăresc incompetența, falsul și aparențele politicienilor noștri, din punctul de vedere radiografic al absolventului Universității Tehnice.
Și te asigur, că multe „probleme” eu le-aș fi rezolvat fără să mă tânguiesc la infinit și să caut vinovații, pe altele le-aș preveni. Dar, vorba clasicului: „Alte măști, aceeași piesă.” De aceea nu-i de mirare că, la fel ca profesorului Preobrajenski, nu-mi place „proletariatul” (chiar dacă a încălțat galoșii aristocraților), nu accept lozinca tâmpiților „Долой разруху!”, nu accept să citesc ziarele propagandistice ale partidelor, toate de genul gazetei”ПРАВДА” disprețuită de același Preobrajenski, și multe altele. Și, la fel ca profesorul bulgakovian nu cred că pentru a face ordine într-un bloc de locuit trebuie să cânți cântece patriotice, asemenea lui Șvonder împreună cu membrii consiliului administrativ, în timp ce afară n-are cine împrăștia niște sare peste gheața din curte.
Ce ține de revederea lucrării, nu mai revin la ea nici peste zece, nici peste cinci ani, dacă am să-i trăiesc. În primul rând, am alte proiecte, în al doilea – n-am ce schimba și nu cred că o să am argumente concludente chiar și peste un deceniu. Poate aș adăuga un capitol cu niște mondene ca Daisy care știu multe, și-au asumat statut de aristocrate, discută la infinit despre nimicuri și dau nu se știe cui sfaturi de-un diletantism astronomic cum ar trebui de făcut să fie mai bine, dar singure nu ridică un pai.
Cineva a murdărit întâmplător oglinda dintr-un lift al blocului nostru, altcineva (sau chiar tot acela?) a postat poza oglinzii mânjite în grupul blocului de pe rețelele de socializare, după care femeile noastre au discutat vreo două ore despre nesimțitul care a pătat cu iaurt oglinda și măsurile necesare de luat, inclusiv, montarea unei camere în lift de la sistemul de supraveghere video. Și poate că ar mai fi discutat vreo două ore, dar s-a dus soția c-un burete și a lichidat în câteva secunde obiectul disputelor aprinse.
