Dobrenii

Strict secret, ex. 1 Către Ministrul Securității Naționale al Republicii Moldova La Tiraspol au sosit 400-450 de militari din divizia de desant din Tula, dintre care 120 au fost repartizați la Bender, 50 de militari sunt plasați în clădirea Comitetului Executiv. Din ceilalți, au fost formate grupuri a câte 10-15 persoane, gata pentru debarcarea în spatele Armatei Naționale. Din districtul militar Transcarpatia, la gara din Tiraspol, a sosit o garnitură de tren încărcată cu tancuri, dintre care o parte au fost descărcate pe loc, altă parte – în satul Blijnii Hutor, iar 20 de tancuri au fost direcționate spre Dubăsari și la hidrocentrala din orășelul Dnestrovsk. La Tiraspol au aterizat de la Moscova două avioane AN-12 cu echipament medical. Ca urmare, prin oraș circulau diferite ambulanțe și alte vehicule cu instalații de reanimare de tip AVIA. Efectivul medical al tiraspolenilor s-a completat cu 50 de medici, iar în zona regimentului 83 din oraș au fost deschise patru spitale de campanie.

*** De când se țin minte, alde Dobre au trăit aici, pe malul stâng al Nistrului. În ucraineană cuvântul dobre înseamnă bine. Numai că binele care li se potrivea de minune cu numele, de la un timp încoace, începu să se cam subțieze, să se răsfire ca fumul suflat de vânt. Și toate au pornit de la conflictul de pe Nistru. Auzi vorbă, conflict! Numai în ziare și în gura politicienilor i se zicea conflictul transnistrian. Ca atare însă, atât pentru familia Dobre, cât și pentru întregul sat, a fost un război adevărat. Capul familiei, Nicolae Dobre, fiul mai mare al lui Ostap Dobre, a muncit pe timpuri la turnătoria „Kirov” din oraș. Era înalt, voinic și prins de cărunțeală încă de tânăr. Doar ochii, ochii de-un albastruintens și scânteietor, neatinși de timp de-a lungul vieții sale deloc ușoare, te sfredeleau șiacum, mijiți cu tâlc din umbra sprâncenelor întunecate. O splendidă înrămare a albastrului cu întunericul! Nevastă-sa, Nadia, mezina lui Andrei Dragu dintrun sat de peste Nistru, era șefă la un atelier de croitorie. Isteață la minte și iute la muncă, a deprins repede meseria, apoi a mai făcut și ceva școală, a ajuns director. Avea vorba molcomă, nu se răstea la nimeni. Nici chiar atunci când se contrazicea cu bărbatusău nu-i sărea țandăra din te miri ce. Drept că uneori te săgeta cu niște ochi, curat regina Angliei! Necazurile sufletești și le ținea încuiate bine în inimă. La ce bun să împrăștii gunoiul prin bătătură?! Și-au ridicat și cei pa•6•

tru copii. Și ce copii! Toți au studii superioare, așezați pe la gospodăriile lor. Tulburările astea politice nu-i lasă în pace. Și războiul, care a stricat totul, zdruncinând din temelii întreaga familie. Acum, tot mai rar părinții își văd odraslele, copiii și nepoții. Nu se mai adună ca înainte sub nucul cel bătrân. Cât a mai rămas din traiul ăsta, unul Dumnezeu știe! Poți zice că s-a dus viața, s-a scurs ca ploaia în nisip, nici n-au simțit când anume. Acum, uite că și ei, Nicolae și Nadia, s-au înstrăinat, de parcă le-a trecut Nistrul prin harman: el a rămas în casa de pe malul stâng, iar ea stă dincolo, pe malul drept, lângă casa părintească, unde a crescut până la venirea rușilor în Basarabia. Nicolae mai trece din când în când pe la ea – de, îi e bărbat, nu? – și o tot roade să se întoarcă la el. Dar ți-ai găsit: îndărătnică și înfiptă, tot de-a lui Dragu a rămas! S-ar muta el, dar cum să-și lase casa, în care și-a zidit și sufletul? Cum? S-o ridice în palme ca pe o surcică și s-o treacă de partea dreaptă? Numai pentru că nevastă-sa nu vrea să trăiască pe malul stâng?! Bată-le-ar nevoia de maluri să le bată! Nadia, Nadenca, Nadejda Andreevna... Tot mai des se lăsa pe pragul casei și ședea singuricăsingurea, cu mâinile ostenite împreunate în poale și cu ochii ațintiți spre portița dinspre drum. Și tăcea. Ea și tăcerea. Își aștepta nemurelele... Mai schimba din când în când câte o vorbă cu cei care-i treceau pe la poartă. Alteori cobora cătinel spre Nistru, își punea palma streașină la ochi și scruta depărtarea de partea cealaltă, de peste ape, unde și-a trăit tinerețea și a născutcrescut odraslele. •7•

Flăcăii lui Dobre erau falnici, chiar dacă nu se numărau printre cei mai cuminciori din sat. Chipeși băieți! Unul, șaten. Împrumutase câte puțin și de la mama, și de la tata. Parte dreaptă. Altul, brunet, era leit taicăsău în tinerețe. Al treilea, bălan, parcă era desenat după chipul mamei. Dar tot îi ședea bine. Tânjeau codanele după ei când apăreau la hore ori treceau prin mahala. Cel mai mare, Petru, s-a născut în ultimul an de război, în ’44, după ce l-au dus pe Nicolae sub arme. Ajuns în pălălaia focului, Nicolae și-a văzut fiul abia prin ’46, când s-a întors și el acasă de pe front. Veți spune că frontul n-a durat atâta? Pentru Nicolae Dobre el a ținut mai mult decât pentru alții. Iar Mihai, cel de-al doilea fiu, a întârziat mult după cel dintâi: era cu unsprezece ani mai mic decât Petru. De mult trecuse foametea. Lumea prindea gust de viață nouă. Numai că Nicolae a așteptat o fată. Una care să-i semene Nadiei, dar la alde Dobre erau toate ca nelumea – băieți și băieți! Iar când, la vreo doi ani după Mihai, apăru și Mircea – o, Doamne, iar băiat! –, inima parcă îl împunse pe Nicolae în piept de teama că nu va avea o fată. A umplut toate colțurile casei cu câte un flăcău. Iar al treilea cu numele acesta... Mircea. A cam dat în bară draga lui soțioară. Ce i-a trecut ei prin cap! El, Nicolae, la ora nașterii lui Mircea, nici nu era la fața locului, adică nu era în sat. Plecat într-o delegație de serviciu, a mai stat el pe ici, pe colo. Iar când s-a întors acasă, poftim, Nicolae, un fiu cu numele Mircea! De fapt, Nicolae îl botezase într-un •8•

fel anume numai pentru el – Mirko. Nume bulgăresc frumos, care sună bine. Dar dacă e să fie Mircea, așa să rămână. Sănătos să fie și să aibă noroc! Iar fata tatei, odorul și mândria tatei, Lina, s-a născut abia în ’60. L-a uns la inimă Nadejda Andreevna cu minunea de fetiță pe care el o aștepta de atâta timp. Numai că și-o dorise blândă, gingașă și duioasă. Însă nu-i cum vrea omul, ci cum dă Domnul. Lina se ținea scai de tata, dar și pe mama o iubea. Cum să nu o iubească fiica pe măicuța sa, blajina și înțelegătoarea ei măicuță! Iar pe bunicuța Liuba o făcea să înflorească toată ca un pom în primăvară la vederea ei. Era prima nepoțică de la fiul cel mai mare! Dar, cu cât Lina creștea ca din apă și se împlinea, ochii bătrânei o urmăreau tot mai triști și mai îngândurați. Bănuia ceva ce altora nici prin gând să le treacă. Mama lui Dobre știa să ghicească. Nu în cărți sau în bobi. Își ațintea ochii la mâna întoarsă cu palma în jos, îți cerceta îndelung degetele. Toate îi erau clare și îți putea spune totul ca din carte. Mai știa descântece de tămăduire. Veneau la ea necăjiți și suferinzi din toate colțurile Tiraspolului, Tighinei. Ba chiar și mai departe îi mersese vestea de vrăciuitoare iscusită. Uneori, ai casei făceau haz pe seama bătrânei. Numai Nadia credea în puterea vrăjilor și descântecelor bătrânei. Odată, pe când erau încă la Tiraspol, micuțul Petru s-a îmbolnăvit. Nicolae încă nu se întorsese de pe front, Nadia mergea la serviciu, băiețelul – la creșă. Într-o seară, când a venit să-l ia acasă, Petru ardea ca focul, iar dădaca se agita în jurul lui, fără să știe ce are: •9•